Atunci cand simti ca cedezi, continua!

De foarte multe ori cand lupti, lupti si depui in lupta toate fortele posibile, cand fruntea e plina de sudoare, ochii iti sunt rosii, orice fibra si orice picatura din corp striga de durere, atunci cand crezi ca ai ajuns la capatul puterilor, atunci e bine sa stai putin, sa te reculegi si sa continui.
Imi amintesc de o intamplare din familia mea (dintre altele), cand tatal meu, un adevarat luptator era sa cedeze. Atunci mama i-a spus sa stea putin, sa traga aer in piept, sa-si limpezeasca mintea iar apoi sa mearga mai departe. Si pana in ziua de azi  acel moment a ramas in familia noastra ca unul de referinta, un moment despre care se vorbeste atunci cand noi, copiii, ne plangem parintilor si le spunem ca nu mai rezistam.
Am avut si eu momente in care psihic ma simteam obosita, nu mai stiam unde sa caut solutii, cum sa le pun cap la cap si pe unde sa o iau. A fost si mai greu la un moment dat cand oameni pe care ii credeam prieteni tot insistau sa renunt, imi spuneau ca ceea ce lupt poate nu e pentru mine si ca ar trebui sa gasesc un alt punct de focalizare. In timpul acela familia si adevaratii prieteni imi spuneau (ma scuzati de intrerupere dar chestia asta imi aduce aminte de cursa broscutelor si faptul ca a castigat una surda) sa nu renunt, am muncit atatia ani pentru acel scop si nu are rost sa cedez pe ultima suta de metri.
Mereu exista in viata invidiosi lenesi care nu vor sa lupte dar nici nu vor sa te vada pe tine reusind. Acei oameni vor incerca mereu sa te limiteze, sa te convinga sa renunti. Pai daca am renunta de fiecare data, oare la o anumita varsta, cand am privi in urma, cum am arata noi la baza unui munte de proiecte abandonate? Desigur, de cele mai multe ori, atunci cand reusesti sa treci un prag se iveste altul,  toata viata ne e construita pe principiul acesta.

La inceput gangurim, apoi stalcim cuvinte, ne punem bazele unui vocabular minimal, citim sa-l imbogatim si tot asa. Intervin schimbari, incercam sa ne invatam cu ele (desigur, oamenii open-minded) si sa mergem mai departe…
Se intampla, desigur, sa esuezi, sa pierzi tot. Atunci urli, plangi, esti dezamagit si descumpanit. De-aceea e bine sa fii pregatit si de asta, e bine sa ai in fundal si aceasta imagine. Atunci e foarte greu, dar trebuie sa incerci sa te ridici din cenusa, ca Pasarea Phoenix. Iar asta doar tu o poti face, fiindca daca-ti creezi propria temnita si te inchizi in ea, chiar si cei care te iubesc nu prea au ce face sa te ajute.
Cu toate astea am pornit de la o discutie de dimineata (de zilele trecute) cu sotul meu. Nu mai stiu despre ce discutam -eram in masina  (dar imi amintesc exact pe unde eram pe traseu in momentul acela) – si el a facut o paralela la discutia noastra, povestindu-mi de o animatie: doi oameni sapau intr-un munte cautand diamante. Cel care muncise cel mai mult a renuntat si a plecat, cel care a tras chiulul a mai dat ulterior doua tarnacoape si a descoperit comoara.
De aceea spun sa nu renuntati la visurile voastre. Luptati, luptati si cand cedati vine altul din urma si culege laurii pe munca voastra. Nu ascultati asa-zisii prieteni care vor sa va limiteze si pe voi la conditia lor, va veti da cu capul de pereti dupa aceea. Nu ascultati vorbele rele si nu percepeti piedicile ca pe niste munti.
Incercati sa construiti poduri si (parerea mea) sa nu faceti salturi prea mari. Daca pe partea cealalta va asteapta o mare primejdie e posibil sa cadeti in prapastie – lasati in urma marinimie si trepte solide, pentru a nu avea o cadere abrupta. Traim intre oameni si daca ajungem sa calcam peste cadavre si sa lasam in urma numai ura, normal ca nu va sari nimeni in ajutorul nostru ulterior.