Tag: Spune-mi, ce mai faci?

Din nou am ramas in urma cu subiectele. Cand vreau sa treaca timpul mai repede, merge ca un melc. Cand sa imi pun gandurile in ordine, merge cu viteza luminii!
Astazi am primit o leapsa de la Maria Barbu. Ea a schimbat putin subiectul initial care se referea la “Cate ore petreci pe net?” si “Care e cel mai interesant blog dupa parerea ta?” sau ceva de genul. Ea vrea sa stie ce mai fac… N-aveam de gand sa mai raspund la o vreme la genul asta de posturi, voiam sa ma concentrez numai pe ceea ce imi dicteaza mie inima sa scriu, insa motivul pentru care ii raspund este ca nu pot sa o las sa astepte, mai ales ca n-am mai vorbit pe indelete de… o vreme.
Postul ei cu privire la acest subiect m-a facut sa intru pe messenger si sa privesc fiecare om din lista. Cercetam avatarele si statusurile de parca speram sa gasesc ceva care sa ma faca sa apas pe unul din nume si sa deschid o conversatie. N-am fost in stare.
Comunicarea virtuala… nici nu stiu daca ma simt bine cand vorbesc cu un ecran. Nu-mi place de fapt cand nu stiu exact ce reactii ii trezeste interlocutorului o chestie a mea. Poate sa rada in hohote de fapt si sa se prefaca serios. Cred ca tocmai paranoia mea ma impiedica sa ma simt foarte bine cand comunic in virtual. Poate de aceea caut forumuri, rpg-uri, site-uri pe care sa le citesc si fac diverse chestii nefolositoare mie cu adevarat, numai ca sa treaca timpul.
Se mai intampla insa cateodata sa fiu salutata exact de persoana la care ma gandeam si chiar sa vorbim despre lucruri interesante. Imi plac oamenii care nu intra in vorba cu tine numai ca sa faca timpul sa treaca mai repede, ci pentru ca intr-adevar vor sa vada ce e cu tine. Cred ca din cele 72 de persoane din lista de messenger numai cu 5 impartasesc adevaratele mele preocupari, ganduri si lucruri care ma intereseaza.
Cand o vad pe sora mea cea mare online sunt atat de incantata ca nu ma pot feri sa nu o abordez cu cateva emoticoane dragalase si sa-mi vars ofurile sau bucuriile pe ea. Nu acelasi lucru pot spune despre sora cea mica… Nu e vorba ca nu sunt incantata cand o vad online, pentru ca stiu ca de fiecare data cand este acolo se distreaza cu amicii ei virtuali… e vorba despre faptul ca s-a molipsit de un anume limbaj format din semne care pe mine ma calca pe nervi. Nu mai stie sa se exprime prin emoticoanele existente pe messenger, nu mai stie sa isi exprime bucuria ori dezamagirea prin cuvinte, in schimb imi baga niste semne de genul ^_^, <_<, ~_~”” care pe mine una ma lasa fara cuvinte.
In realitate de asemenea nu ma simt in largul meu decat atunci cand sunt acasa ori la scoala in compania colegei mele de banca. Dupa trei ani in care am refuzat sa stau langa cineva, pentru ca toti colegii din fosta clasa ma faceau sa ma simt atat de ingrozitor, acum ma simt ca-n familie cu colega mea Diana. Cu toate toanele ei, cu toata obsesia ei pentru RBD, cu toate prostioarele ei care ma distrag de multe ori de la orele importante… O iubesc si de fiecare data cand o vad mi se umple inima!
Exact asta lipseste in comunicarea virtuala si exact asta reprosez celor care au impresia ca prin cuvinte frumoase ori declaratii pompoase imi pot inlocui bucuria de a le vedea chipul si de-ai simti aproape de mine.

Nu cred ca voi putea sa construiesc ceva real intr-o lume virtuala… Inca nu am invatat cu adevarat sa despart prietenii virtuali de cei reali, pentru ca fiind curioasa de ce ascund ceilalti si dorindu-mi sa cunosc cat mai multe, ma las dusa de val… insa stiu cand ceva merge prea departe.
Acum ca sa raspund intrebarii Mariei, ce mai fac eu, am sa incerc sa fiu cat mai exacta si sa nu ma mai intind asa mult cum am facut-o mai sus.
Ieri am fost la meditatiile de arhitectura. Nu am mai fost de mult. De cum m-am asezat pe scaun si am inceput sa vad cum se aduna elevii pe acolo mi-am dat seama ca am gresit. Am lipsit mai mult timp decat ar fi trebuit, motivandu-mi absenta in fata profesorilor si a colegilor prin faptul ca am avut piciorul in ghips. Dar asta a fost acum doua luni… M-am simtit extrem de prost ca nu mai stiam sa fac nimic. Dar am trecut cu bine peste. Am trecut si peste putoarea de tutun (caci profesorul lasa elevii sa fumeze pe balcon), si peste explicatiile celorlalti care m-au cam aburit, dar in fine. Am inteles nu atat proiectul ci si faptul ca pentru a-mi da seama de ce se intampla cu viata mea trebuie sa PARTICIP la ea, nu sa ma dau deoparte si sa meditez.
Si blogul face bine. Blogul se pregateste pentru o avalansa de postari despre mine. Fara lepse, fara taguri, fara prostioare care ii privesc pe ceilalti. Probabil va lua o forma ciudata, insa am nevoie de asta. Am nevoie de asemenea de lucruri bune si vesele. Asa cum ziua mea a fost atat de pasnica si dulce in ritm de sarbatoare, asa cred ca ar trebui sa tratez toate celalalte zile. Pana acum n-o intelegeam pe mama cum poate sa vrea sa fie sarbatorita in fiecare zi si chiar sa reuseasca sa imprastie bucurie in jurul ei… dar acum vreau si eu sa fac asta. Trebuie sa exersez, nu pot reusi din prima.
Nu in ultimul rand, trebuie sa rezolv cu media la geografie. Am ramas cu acel 3 din cate stiu eu, pentru ca profesoara nu a binevoit sa vina la scoala sa ne incheie mediile. Nu vreau sa mai lipsesc, nu vreau sa ma mai preocup de maruntisurile altora si sa ii sfatuiesc de parca ei ar fi cei mai importanti. Nu voi renunta sa o fac, pentru ca sta in firea mea sa fiu buna si sa ii ajut pe cei din jur, insa m-am cam uitat pe mine. Trebuie sa fac atatea lucruri si cel mai groaznic de greu este sa ma pornesc. Dupa aceea totul e usor. Dar trebuie sa o fac.
Cam asta fac eu… iLL, Mary, spuneti-mi ce mai faceti voi?